De la gând până la faptă

Acum câteva zile l-am întâlnit din nou. Nu-l remarcasem, dar mergea în urma mea. Tocmai traversam Pasajul Unirii, un loc care-mi place şi-mi displace. Poate argumentez altădată situaţia asta, cert este că atunci eram grăbit. Şi acesta este unul din motivele pentru care nu îmi place să traversez Pasajul, mai ales dacă plutesc într-un puhoi de lume pe care nu îl pot controla, care nu se supune voinţtei mele, de a înainta mai rapid (te-ai surprins vreodată cu apucături de dictator? Ce-ai face cu masele de oameni dacă le-ai stăpâni, dacă le-ai putea controla?...)

Aşa că, atunci când am văzut un obiect căzând din buzunarul unui tânăr din faţa mea, eram prea grăbit pentru a mă întoarce să răscumpăr un obiect pierdut al altcuiva. Pentru mine era un străin.

Dar el a facut-o. Era imediat în spatele meu şi a văzut toată scena (Uau, când spun asta parcă ar fi vorba despre intriga nu-ştiu-cărei importante acţiuni de pe Planeta Albastră). Dar pentru el chiar a fost important să facă asta. Aş putea spune că a fost important şi pentru mine doar pentru că mi-a trecut prin minte să fac acelaşi lucru? Mmm...nu. Cert, nu. De la gând pană la faptă e o distanţă cât lungimea unui caracter, şi în cazul de faţă, mă smeresc spunând asta...

Când tânărul a reintrat în posesia lucrului pierdut, am avut o satisfacţie interioară. Cel puţin s-a găsit cineva care să pună în aplicare un gând frumos. Da, gânduri măreţe ne macină de multe ori, însă dacă nu se concretizează în fapte, atunci faptele ieşite la iveală nu sunt nici măcar indiferente, ci urâte, urâte de tot. Poţi să ai gânduri frumoase, dar un caracter urât. Poţi să fii plin de intenţii bune, dar să fii un neisprăvit - să începi cu un gând bun, dar să nu laşi gândul cel bun să te domine până la sfârşit; să opui rezistenţă în a materializa gândul bun într-o faptă pe măsură! Între acestea doua încape şi se potriveşte perfect caracterul fiecăruia dintre noi: nici mai mult, nici mai puţin.

Reintrând în posesia lucrului pierdut, tânărul a mulţumit, completând însă că oricum obiectul pierdut nu era foarte important, şi aşa era. Dar, a apreciat gestul. Şi l-am apreciat şi eu. Mustrările de cuget din acele fracţiuni de secundă s-au şters imediat din memoria mea, parcă aş fi simţit că eu însumi am fost vindecat de prezenţa lui acolo, în preajma mea. Gestul lui a fost cu atât mai nobil cu cât caracterul nu s-a sfiit să iasă la iveală chiar în situaţiile mărunte.

Aveam nevoie de el, să îl întâlnesc din nou, să-l stiu mereu în preajma mea. Pentru că am nevoie să fiu tratat precum tânărul, aşa cum el l-a tratat. M-am întors, am vrut să-l văd din nou. Însă era acelaşi ca dintotdeauna; ca oricare dintre noi, ca un om obişnuit. Şi totuşi, era diferit.